„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11,24)

M-ai rugat să-ți scriu despre Liturghie. Dar, mai întâi, nu știu dacă ți-am spus de ce facem Liturghia, de ce ne rugăm în felul acesta și nu facem altceva mai simplu: de exemplu să stăm acasă și să-i mulțumim lui Dumnezeu în inima noastră. Sau să-i cântăm un cântec frumos la chitară, că tot am văzut asta într-o duminică dimineață, la o biserică din Insule.

Am putea să ne rugăm oricum, însă Liturghia este ultimul fel în care a vrut Iisus să ne amintim de El. „Aceasta să faceți în amintirea Mea”, ne-a cerut El la ultima sa cină, după ce i-a împărtășit pe apostoli cu trupul și sângele său.

De aceea, eu cred că oricine vrea să-și amintească de Iisus ar trebui să vină măcar o dată la cina Sa, împărtășindu-se cu trupul și sângele său, pentru că așa a vrut El să rămână în amintirea noastră. Cu trupul, – ca în poezia lui Evtușenko, când nu te mai ajută prea mult nici memoria minții, nici cea a inimii: „amintirea trupului rămâne / cea de-a treia noastră amintire”.

Dacă cel mai bun prieten ne-ar spune înainte de a muri: vă rog să mergeți în parcul acela și așa să vă aduceți aminte de mine, n-am sta acasă vorbind despre el și nici nu ne-am duce să-l pomenim la mare.

Dar ai observat, desigur, faptul că ne amintim mai ales în preajma unor semne. Oamenii au astfel de semne peste tot: o piatră de mormânt, un monument, un obiect drag, un copac știut numai de ei, o băncuță cu o inscripție pe ea, sau o poezie anume. Și ce este orice semn, dacă nu comunicare? Amintirile noastre au nevoie de semne, pentru că prin ele comunicăm cu cei dispăruți dintre noi, într-un fel pe care nu știm să ni-l explicăm, dar nici nu ne interesează prea mult. Important e că funcționează. Ce e de explicat, când mângâi o piatră de mormânt sau un medalion rămas amintire?

[…] Liturghia este amintirea Domnului, semnul său și comunicarea cu El (cuminecarea cu trupul și sângele său). De aceea facem Liturghia ori de câte ori vrem să ne amintim de Domnul și să ne împărtășim de El, după cuvântul lui.

Dar aceasta nu este o poruncă, pentru că nimeni nu-ți poate porunci să-ți amintești de el, dacă nu vrei. Sau să-ți amintești, așa cum vrea el, de noaptea în care a fost vândut. Doar cei mai credincioși iubiți își amintesc de o noapte anume, pentru care au pus ca semn trupurile lor.

***

M-a întrebat odată starețul Clement: ce-i mai mare, trupul sau sufletul? Și eu crezând că vrea să mă încerce duhovnicește, am sărit să-i răspund: sufletul, desigur. Atunci, a zis el, de ce Mântuitorul ne-a lăsat trupul și nu sufletul său?

Trupul poartă toate amintirile sufletului. De aceea Iisus înviază cu semnele rănilor sale în palme și coastă, pentru că trupul lui spune povestea sa de iubire pentru noi.

Sufletul singur nu poate primi nicio atingere, nicio înfiorare, nicio culoare, niciun sunet. Sufletul singur nu poate să spună nicio poveste, de aceea să ai grijă de trupul tău.

***

De multe ori nici măcar cei care ajung la biserică nu știu ce caută acolo și pleacă la fel cum au venit. Mai cumpără, ca să se aline, câte o iconiță „făcătoare de minuni” sau o sticluță cu „mir de nard autentic” în care își închipuie că s-a distilat însuși Sfântul Duh.

Chiar tu m-ai întrebat zilele trecute și n-am apucat să-ți răspund: „Aș vrea să merg la biserică, dar unde mă sfătuiești să mă duc, știi vreun loc mai deosebit?”

Iată și răspunsul la întrebarea ta. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți, pentru că liturghia nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele Său” (Evrei 9,12).

Pr. Ioan-Florin Florescu

Filed under: ÎnvățăturiTagged with: ,