Îmi aduc aminte că la
Mănăstirea Esfigmenu era un bătrânel atât de simplu, încât chiar şi Înălţarea
Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugăciunea: “Sfântă a lui Dumnezeu,
roagă-te pentru noi”, cu şiragul de metanii.
Acest bătrân slujea la bolniţă şi s-a întâmplat odată să nu aibă ce să-i
dea unui frate bolnav să mănânce. Atunci coboară scările, deschide fereastra
dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: “Sfânta mea
Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele”. Şi îndată – o, minunile Tale,
Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas
încremeniţi.
Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus:
“Ce lucru ciudat aţi văzut?”. Noi avem cunoştinţe, ştim când se prăznuieşte
sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a
petrecut şi cum, şi cu toate acestea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi
într-acest chip.
Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii
duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine
şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru că au cunoştinţa lumească
cea stearpă împreunată cu boala duhovnicească lumească.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești,
vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos,
București, 2003