Conform Sfântului Ioan Damaschin, „sufletul este ființă simplă, vie, netrupească, nevăzută după fire pentru ochii trupești, rațională și intelectuală, fără formă, care se slujește de organul trupului și oferă acestuia viață, naștere, creștere și simțire.
Nu este separat de minte, ci mintea este partea lui cea mai curată (așa cum este ochiul pentru trup, la fel este mintea pentru suflet). Este dăruit cu liber arbitru, voință și lucrare.
Este schimbător, adică se preface după voința lui, pentru că este și zidit. Toate acestea le are din fire, după ce le-a primit prin harul lui Dumnezeu, Care l-a creat. Prin acest har a primit și existența, și ființa lui este din această fire.”
Sufletul are trei părți: rațională, mânioasă și poftitoare. Sfântului Ioan Damaschin scrie: „Spunem că sufletul este întreit, deoarece are o parte rațională sau cugetătoare sau cuvântătoare, o parte mânioasă și o parte poftitoare, astfel încât prin rațiune să cugete, prin partea mânioasă să se răzvrătească împotriva demonilor, arătând bărbăție împotriva acestora, iar prin partea poftitoare să -L iubească pe Dumnezeu.
Această parte poftitoare-simțitoare se împarte în trei: dumnezeiască; firească sau mijlocie; trupească sau diavolească. Dimensiunea dumnezeiască presupune ca omul să-L iubească pe Dumnezeu. Dimensiunea firească se referă la iubirea după fire a lucrurilor.
Dimensiunea trupească vizează iubirea împotriva firii. De exemplu, după fire este căsătoria, împotriva firii este desfrânarea și celelalte asemănătoare.”
Sfântul Grigore Palama afirmă că sufletul este „chipul” Sfintei Treimi și că Sfânta Treime, fiind Minte (Nous), Cuvânt (Logos) și Duh (Pnevma), arată că este creat de Dumnezeu după „chipul” Lui și, astfel, este „mintal, cuvântător și duhovnicesc.” De aceea trebuie să păstreze ordinea aceasta, pentru a se raporta în întregime la Dumnezeu, să privească doar spre Creator, să se împodobească pe sine cu amintirea Lui și cu vederea și cu iubirea fierbinte și arzătoare către El în toată vremea.
Sufletul prin patimi și păcate, se fărâmițează, de aceea este nevoie să se unească, pentru a se oferi lui Dumnezeu. Unirea se realizează în multe moduri, dar, în principal, prin împlinirea cuvântului lui Hristos. Sfântul Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, subliniază mai ales valoarea rugăciunii: „Rugăciunea curată adună în sine mintea, cuvântul și duhul. Prin cuvânt pronunță Numele lui Hristos, prin mijlocirea minții și-l închipuie pe Dumnezeu, prin duh își arată evlavia, smerenia și iubirea, și în acest fel roagă, imploră Treimea cea fără de început, pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu Cel Unul.” Așadar, prin cuvânt pomenin mereu Numele lui Hristos, prin minte ni-l închipuim pe Creator cu ochii larg deschiși și prin duh suntem stăpânești de evlavie, smerenie și iubire. În acest mod cele trei puteri ale sufletului se unesc și se oferă Sfintei Treimi.
În acest fel se dobândește vindecarea sufletului. Despărțirea puterilor sufletului constituie boală, iar unirea lor înseamnă vindecare.