Cum să ajungem la bucurie în felul acesta? E imposibil. Dacă suntem invidioși, dacă judecăm pe aproapele, poarta bucuriei va fi închisă în veci. Și e o poveste atât de tristă, să mă iertați că v-o spun! Într-un sat era un om foarte credincios. Se ducea la biserică și nu numai că se ducea la biserică și cânta lui Dumnezeu și se ruga, dar făcea și fapte bune…
Așadar, omul nostru făcea multe fapte bune, dar avea un păcat, o patimă: era invidios. Voia să fie primul și nu suporta ca cineva să aibă mai mult decât el. Și se ruga mult: să aibă, să aibă! Și, la un moment dat, vine îngerul la el și-i spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu la tine și, pentru râvna ta pe care o ai și pentru toate cele bune, vrea să te scape de patima asta de a avea mai mult decât alții. Și a zis Dumnezeu așa: că-ți dă tot ce vrei tu și orice cantitate vrei, cu o condiție: ca Ion, vecinul tău, să aibă de două ori mai mult. „Ha?! Zice: tot, tot, tot?!“ „Tot, tot, tot!, zice îngerul“. „Dar dacă cer eu zece case?!“ „Îți dă zece case!“ „Zece case?!“ „Zece case!“ „Și Ion o să aibă douăzeci?“ „Da, douăzeci!“ „Dar boi, dacă îi cer o sută de boi, îmi dă?“ „Da, îți dă.“ „Și Ion să aibă două sute?“ „Da, două sute!“ „Nu, nu, nu! Nu pot să accept!“ Și, orice ar fi cerut, și oricât de mult, când se gândea că Ion o să aibă de două ori mai mult, nu putea! „Lasă-mă trei zile să mă mai gândesc, să mă mai rog“ Și s-a rugat, a postit, s-a chinuit așa și a venit îngerul peste trei zile și zice: „Ei, Vasile, te-ai gândit?“. „Da, zice Vasile!“ „Și ce vrei să-ți dea Domnul, întreabă îngerul?“ „Să-mi ia un ochi!“
Râdeți, dar ar trebui să plângem, nu? Ar trebui să plângem, da! Atunci, vedeți… cum să fie bucurie?! Dacă ochiul meu e îndreptat către aproapele: ce are, cât are, ce face, ce zice, n-am cum să mă bucur…
N-am vedea, oameni buni, nimic bun și nimic rău, la nimeni, dacă n-am cunoaște din experiență acel ceva! Cum mi-a și zis și mie cineva: „Maică, văd că te pricepi la toate. Cred că le-ai și făcut pe toate, nu?!“. Ei, acum, să mă iertați, le-am făcut eu pe mai toate, da“ le trăiește omul și prin compasiune, le mai învață și de la ceilalți și din cărți… Și ne va fi de folos ce vedem, spre învățătură! Să ne oprim, așadar, ori de câte ori vine gând de judecată și să zicem: „Aha! Ce văd eu acum la el, ce văd la ea, e al meu. E proiecția mea pe el, pe ea! E ochiul meu care nu e curat.“. Știți cât ni se schimbă viața când acceptăm că suntem cum nu ne place nouă să fim?! N-avem cum să devenim cum dorește inima noastră să devină, dacă nu vedem cum suntem! N-am cum! N-am cum să fiu curată pe față dacă nu-mi văd petele! Nu pot. N-am cum! Iată de ce e păcat să judecăm și pierdem bucuria după care tânjim când o facem!…