- Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit.
Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să
iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a
înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de
la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o
trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu
este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli
veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav
Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat
la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte
descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu
să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut
atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau
nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi
vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi.
Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi
vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt
chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând.
Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi
s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit
niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am
simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău,
iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să
greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred
o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum
spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui
şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în
minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din
această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis
că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi
m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am
născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare
încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul
e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe,
având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic
sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea
de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le
crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi
mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai
bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar
lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se
mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul
prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău.
De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi,
femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai
necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la
concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără
să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi
că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din
Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim
Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte
cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti
de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul
roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar
mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o
singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a
iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul
meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd
totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să
înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se
întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar
note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu
am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a
întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu
ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Facebook: https://www.facebook.com/savatie/
Sursa: http://www.vipmagazin.md/tema/Decalogul_lui_Savatie_Bastovoi/