Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 18, versetele 10-14 consemnează una din pildele spuse de Domnul pentru a scoate conștiința omenească la lumină.
”Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș” așa pornește pilda Domnului și observăm cum Dumnezeu privește dintru început spre noi prin acel ,,doi oameni”, înainte să se deosebească singuri unul de altul, Creatorul își privește cu multă dragoste creația zugrăvită după chipul Său, Învățătorul atrăgându-ne atenția asupra a ceea ce ne unește pentru ca mai apoi să arate cu blândețe nesfârșită ceea ce ne dezbină. ”Doi oameni” suntem în primul rând, această calitate primând în fața scoarței de copac cu care timpul ne împovărează prin titluri, ranguri, onoruri, ori ne despoaie de demnitate sub platoșa decorațiilor poleite sub care sună cel mai ades arama goală. Doi fii ai lui Adam și-au îndreptat pașii spre Casa Domnului, s-au înfățișat la temple unde –spune Hristos- ,,s-au suit să se roage”.
E adevărat că, pentru a zidi o sinagogă se alegea locul cel mai înalt și mai întărit din cetate încât ochiul din așezământul Domnului să lumineze și să vegheze împrejurimile locuite, stropite cu suflare omenească, dar Hristos ni-i zugrăvește cum se urcau la templu, aducându-și aminte de Dumnezeu, venind ca două albine, una scuturându-și mâinile de atâta nectar de aur, fariseul, și altul îmbrăcat în praful amar al remușcării, cu mândria în zdrențe, cu desaga conștiinței pe drumeagul căderii de zi cu zi, cu sabia transformată în toiag, în harapnic peste spinarea propriei ființe, crestându-și spatele cu sentința propriilor cuvinte, zdrobit sub lacrimile venirii în fire, aducerii aminte a stării dintâi.
Fariseul stătea în lumină sporind întru întuneric, mulțumind dar nemulțumitor în adâncul său, cu o recunoștință ce mirosea a laudă de sine, iar vameșul – acest zeciuitor al materiei – se vedea priponit de stâlpul păcatului ca un asin care treiera holda de spini a depărtării de cele sfinte, vedea zilnic cum banii pe care-i colecta de la semeni pentru bogații și stăpânii lui, nu-i aduceau nicio lumină în suflet, se simțea în mijlocul pestriț al mărfurilor pe care le aduna zi de zi ca un gropar al propriei inimi. Vistieria lui era plină de grâu, de untdelemn, de monezi ca solzii de pește și clinchetind precum clopoțeii de șarpe,își cufunda mâinile în materie, în boabele cu care ar fi putut sătura săracii cetății, brutarului îi lua pâinea, olarului îi lua vasul abia modelat, țesătoarei îi lua stofa la care trudise toată noaptea, era cel ce strângea de nevoie și cu multă silire taxele, colecta neagonisind decât remușcări, forțând oamenii să plătească. Vedea zilnic cum se îndatorau cei ce n-aveau cu ce să plătească, devenind robi, vedea prețul adevărat cu care se strângea în casele vămii bunul: era locul unde nimeni nu-și aducea aminte de milă, nici de odihnă…strângeau bogății nefiind bogați, văzând avuțiile sub ochiul timpului umplându-se de mucegai și rugină, cât de trecătoare sunt cele ce se văd, cât de perisabile erau mărgelele de grâu care nu se împăcau sub acoperământul pâinii, înțelesese că untdelemnului îi șade cel mai bine în candelă, luminând…înlăuntrul lui lacrimile erau grele, de aur lichid ce se jertfește arzând ca să zămislească lumina, vameșul cugeta abătut la câte păcate adunase în vistieria lui sufletească, avea corăbiile sfărâmate dar ancora în cer, era ancorat de cer. Cămara lui, cândva plină, acum era goală și se jeluia să nu fie golită de esența veșniciei, îi era dor de coaja de pâine a luminii adevărate, căci el știa cum arată întunericul când lucirea monezilor de aur se prefăcea în sclipociri de lup, instigau a hulă și a ceartă, și a prigonire. Nu era un visător, ci un realist. Măturător al unei încăperi unde mucegaiul se așternea ca o zăpadă murdară, în care domnitor era dezbinătorul acestei lumi, cu gura hulpavă de a strange cât mai mult, cu mâini rapace, metamorfozate în furci. Vameșul nu mai avusese timp să contemple răsăritul în care lumina , se simțea nevertebrat și risipitor al dumnezeirii sădite în el. În vameșul pocăit miroase a isihie, căci ce altceva este ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”? Premergător al rugăciunii sihaștrilor pământului nou adus de Evanghelia iubirii, iată, rugăciunea plină de pocăință a vameșului va deveni ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”
Iisus menționează ,,iar vameșul, departe stând” –deși se ridicase la templu să se roage, iată paradoxala înălțare a genunchiului smerit în fața scaunului judecător al conștiinței, cel ce adunase totul și-a dat seama că jertfa pentru a redeveni lumină e aducerea de sine în sine și către Sinele ceresc al Adevăratei Lumini, intrând în cămara pe care nu o putea umple niciun galben, ci doar bunătatea, milostivirea. Zeciuitul și zeciuitorul stand de o parte și de alta a înzecit înzestrătorului, fariseul își îngroapă unicul talant – al învățăturii – în iadul mândriei, întunecându-se, devenind luciferic, iar vameșul primind talanții îi va înmulți adăugând talantul pocăinței, talantul de smirnă al smereniei, iar scripturile ne arată că un alt vameș Zaheu va înmulți talantul pocăinței împărțind toată averea sa săracilor, avea să șadă într-un sicomor ca într-un turn de strajă să-l vadă de departe pe Hristos.
Fariseul e dimpotrivă țeapăn stând drept, dar neîndreptățit și neîndreptător, așteptând ca Domnul să îl răsplătească și să-i dea partea din moștenirea veșnică, cu pieptul zid, în care mândria trimisese în exil smerenia, iar inima-i ședea la poarta propriului suflet numărând zeciuiala, prin care considera că și-a îndeplinit contribuția către cer, făcând din propria inimă vameș, contabil ce număra zilele de post, zeciuiala din cele primite, neștiind că postul adevărat e fără număr, începe de cu noapte, din întunecimile minții către zorii dumnezeirii prin cumințenia firii gânditoare…își enumeră talanții în comparație cu oamenii, se raportează la axa orizontală, situându-se în văzul sinelui deasupa tuturor, vorbiind prăpastiilor și golului, cu gura crater și dintre dinții de stâncă ai minții ivindu-se demonic, șerpi.
”Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca acest vameș”…când îngerul s-a socotit altfel decât ceilalți îngeri, a căzut din treapta luminii cu un cer până a devenit talpă a iadului. În mulțumirea fariseică a învățatului e multă autosuficiență, e fruntea căzută în țărână a orgoliului, stejarul rupt în două și smuls cu tot cu rădăcini de furtuna dreptății dumnezeiești, stejarul încrezător în forța-i schimbătoare, îl osândește în sinea lui pe vameș, considerându-se mai presus de răpitori adică de tâlhari, de judecători adică de cei ce adesa fac nedreptate, de desfrânate care – și vindeau trupul schilodind suflete. Vameșul e ultimul în ochiul lui. știa că e vameș.
Vameșul în schimb nu văzuse înaintea ochilor săi decât mulțimea nesfârșită a propriilor păcate, pentru care nu exista răscumpărare pe pământ, ci doar milă în cer. El nu-l văzuse pe fariseu la care privea ca la un om luminat, el însuși se considera ultimul, în treapta cea mai de jos.
Iubirea fariseului e o iubire rece, cuantificând, ținând evidența gesturilor către cer, era numărabilă, pe când vameșul – ca omul deprins să numere și bobul de nisip și perii capului, să vămuiască și nisipul mărilor în căutarea aurului, știa că adevărata iubire e dincolo de zeciuială, nu poată fi zeciuită, e fără margini. Fariseul era corect și ermetic, călduț, bifând căsuțele chestionarului credinței, completând catastiful imponderabil al mântuirii cu caligrafia măruntă a zgârcitului. Se îndreptățește pe sine cocoțându-se nevolnic de-a dreapta lui Dumnezeu, precum sfetnicii vicleni ce toarnă otravă în urechea stăpânului și își judecă aproapele pentru a câștiga bunăvoința stăpânului, își arogă nu doar aroganța, ci devine judecător al lumii.
Milă voiesc, iar nu jertfă, a zis Mântuitorul celor ce au urechi să audă și minte să priceapă, milă – acest cuvânt din patru litere, fiecare fiind un punct cardinal al crucii din care putem construi o scară spre cer. Fariseul își umflă pieptul, iar capul îi este un coif cu creastă de cocoș apocaliptic al gândirii, amintind de noaptea prinderii lui Iisus în grădina Ghetsimani, acest eden în care Dumnezeu Fiul e vândut și judecat de om, iar pintenii cuvântului crestează în carnea vameșului. Acesta din urmă, scuturându-și pieptul pentru a-și resuscita inima să iasă din nesimțire și ignoranță, bătându-și pieptul a căință, udă cu lacrimi florile din fereastra întoarcerii la Dumnezeu, își arvunește agoniseală nepieritoare, se consideră învățăcel după abedecedarul mântuirii, își sparge cu barosul propriului pumn lacătul cu care își ferecase sufletul prin trăirea în lume.
Iată, Eu stau la ușă și bat, ne învață Hristos din icoanele bizantine…cine Îmi va deschide voi intra și voi cina împreună cu el. În icoană, Hristos bate la ușa unei case ce nu are zăvor decât înăuntru. Acela e sufletul nostru. Vameșul nu numai că i-a deschis, cu bucuria celui iertat de cea mai mare datorie – moartea – dar în bătaia vameșului în propriul piept e răspunsul sufletului pocăit, al casei unde pătrunde lumina, bucuria slugii căreia stăpânul vieții i-a trecut pragul și i-a adus iertarea deplină și darul liniștii pe care nu o poți găsi dând doar a zecea parte după dreptate. Dumnezeu e un generos, au consemnat în scris un Nicolae Steinhardt și un Petre Țuțea, Dumnezeu dă cu ambele mâini, înmulțește talantul, sporește darurile. Dă totul. De aceea, vameșul vorbește cu Dumnezeu prin bătaia de piept, prin gongul inimii, el însuși afară va fi fost mult timp și poftindu-l pe Tatăl ceresc să intre, nu îndrăznește să intre primul, ci șade afară de sine pentru ca să intre Dumnezeu, Cuvântul Mântuirii. In inima lui, ușile pocăinței sunt dănțuirea isaiică de dinaintea isihiei cele mari, sonarul dumnezeiesc al lui Hristos a detectat urme de viață lăuntrică de mare frumusețe în gândirea vameșului pocăit care intră în raza duhului dumnezeiesc, devenind tangent cu cercul luminii interioare izvorâte din Cel fără de sfârșit.