Altă ușă prin care intrăm ușor în Bucurie, este respectarea Poruncii: nu judecați! Toate Poruncile Domnului sunt uși ale Bucuriei Lui! De fapt asta-i Taina! Acum, eu nu voi vorbi despre toate, dar să reținem: porțile, ușile bucuriei sunt Poruncile lui Dumnezeu. N-ai împlinit o Poruncă, n-ai intrat în Bucurie. Dumnezeu e atât de bun și de milostiv încât, acum, în vremurile din urmă, ne primește în Bucuria Lui de îndată ce întredeschidem o ușă! Dar, până la urmă tot trebuie să le deschizi pe toate și să intri Acolo unde inima ta dorește să fie! Dar poți începe de oriunde.
Să fim numai atenți că cea mai ucigătoare călcare de poruncă este judecarea aproapelui. Vă veți mira. Cum așa? Asta este cea mai ucigătoare? Că doar n-o fi mai cumplită decât minciuna, furtul, uciderea de prunci! Și totuși da, pentru că așa ne spune Domnul și pentru că așa ne spune și conștiința noastră: să zicem că omul are o scuză în fața conștiinței sale că a înjurat, că a furat… Nu? Să zicem că are o scuză în neputințele firii când are o izbucnire de mânie.
Dar, când te legi de omul care nu ți-a făcut nimic și-l judeci, ce scuză ai, ce nevoie te-a împins? Să zicem că omul căzut dă de nevoi și unde nu sunt și zice: „Mor de foame, dacă fac toți copiii.“. No, să vă uitați, să vedeți că mai sătui sunt cei care au copii. Dar nu ne uităm… Dar să zicem așa, că mintea noastră – acolo, puțină – nu înțelege lucrul acesta și face, ucide prunci, pentru că îi este frică să nu moară de foame sau că n-are cum să-și crească copiii. Dar când îl judeci pe cel de lângă tine, care-ți e nevoia?! Cum vom răspunde noi pentru aceasta, pentru păcatele groaznice pe care le facem fără să fim împinși de nevoile firii? De unde vine această pornire a noastră?
De la o nevoie căreia nu știm să-i spunem pe nume: nevoia de a fi cineva, nevoia de a fi buni, de a fi frumoși, de a fi deștepți. Și pentru că pentru asta e nevoie să te străduiești, să înveți să te lupți cu ispitele, să devii tu cel care ești tu, e mult mai ușor să devii bun făcându-l pe celălalt rău. Așadar, preocuparea asta a noastră de a-l micșora pe celălalt cu ceva, este, de fapt, preocuparea de a mă înălța pe mine. Și suntem atât de bolnavi din punctul ăsta de vedere, încât eu dacă vă spun acum despre o persoană cunoscută, ceva minunat, o să ziceți: „Chiar așa?!“.
Apare imediat neputința omului căzut de a accepta că cineva poate fi mai bun ca el! Dacă vă spun ceva de rău despre o persoană despre care ați crezut numai bine până acum, o să ziceți: „Da, da, da…! Să știi că așa e! L-am văzut eu odată că nu călca chiar bine. Nu m-așteptam, dar îmi explic…“. Maximum de compasiune se reduce la „Nu mă așteptam!“. Și credem tot, orice și pe oricine credem, când e vorba de ceva rău, și nu credem pe nimeni – să-mi dovedească, nu? – dacă e vorba de ceva bun. Aceasta trebuie să ne sperie!