Mamele râd ca un cer alb. Mamele sunt moi, miros a clătite cu dulceață de cireșe și vă apără ca niște umbreluțe din obraji și păr lung.
Mamele sunt ploi aurii, care nu tușesc noaptea, de teamă să nu-și trezească minunile cu gene și somn.
Mamele dorm chinuit, ca să aveți mai mult loc în pat atunci când faceți febră. Sunt fericite când temperatura scade, iar voi spuneți: mi-e sete, mămico!
Mamele plâng înăuntru lor când voi vă loviți. Nu vedeți, pentru că zâmbetul lor ascunde totul, ca un curcubeu.
Mamele au curaj. Se iau la luptă cu durerea voastră. Cu fricile voastre. Cu toți cei care vă vor răul.
Uneori ies învingătoare. Uneori…
Mamele ațipesc în picioare. Înghit noaptea cu pâine și nu-o mai găsesc, decât dacă sunteți voi bine.
Mamele stau ore în șir cu voi în brațe când sunteți mici și vă doarte burtica rău. Glasurile lor sunt ca vântul prin frunze. Ele știu să cheme liniștea. Mamele vibrează de dor când sunteți departe…
Mamele spun DA, când toți ceilalți vă spun NU!
Mamele rabdă de sete, de foame și de frig, mamele nu au niciodată pofte, ci vi le îndeplinesc pe ale voastre.
Mamele sărută mereu lacrimile voastre, care le ard ca un acid. Mamele nu suportă plânsul vostru, copii!
Mamele rabdă de tot. Și dincolo de viață. Mamele sunteți voi…când ele vor pleca.
Dana Fodor Mateescu