Când eram copil și era vreme grea afară, ieșeam în curte și citeam dintr-o carte „rugăciune la potolirea stihiilor (la vreme de trăsnete, fulgere, grindină sau cutremur)”.
Nu conta cât de tare ploua sau bătea grindina, cât de des tuna și fulgera. Doar citeam, apoi priveam cerul să văd dacă dă semne de-mbunare. De cele mai multe ori, se făcea vreme bună și eram mândru că am contribuit, cumva, la asta.
Nu era nici frică de vreme, nici mândrie de rezultat. Doar inocența copilăriei fără de care nu putem merge în Rai.
La fel, când făceam curat duminica în biserică, mă fascina mirosul de tămâie, pâine, ceară și suflete-ncărcate ce rămânea după slujbă.
Dacă duci copilul la biserică de mic, nu trebuie să-i mai explici nimic atunci când va fi mare. Iar dacă-l obișnuiești cu postul, lecția abținerii îi va folosi să spună „nu!” în adolescență.
Duceți copiii la biserică! Și de nu pricep nimic, la un moment dat, cândva, mirosul acela de Dumnezeu le va fi reazem în valurile vieții.
Pr. Bogdan Chiorean