Adevărul este că în ultimele decenii imaginea omului duhovnicesc a fost identificată cu cea a omului vrednic de plâns, a omului închis în sine, interiorizat, care nu se bucură și are mereu remușcări. Chiar și atunci când respiră, simte că trebuie să dea socoteală cuiva. Însă, acesta nu este omul lui Dumnezeu!
De multe ori, mulți oameni îmi spun: „Părinte, să vă spun ceva pentru că mi-e rușine să mărturisesc duhovnicului meu…” De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că noi provocăm oamenilor o frică nevrotică în ceea ce privește desăvârșirea. Adică, trebuie să fim perfecți în toate. Însă, acest lucru nu reflectă duhovnicia ortodoxă. Aceasta reprezintă un perfecționism și o stare nevrotică, în a ne dori permanent să fim desăvârșiți și ireproșabili în toate.
Dimpotrivă, omul, din perspectiva duhovniciei ortodoxe, este nedesăvârșit, neputincios. Cade, se ridică, iarăși cade; are căderi personale. Se află în luptă cu toate aspectele pe care o implică ea. În Ortodoxie nu te mântuiești pentru că ești perfect. În Biserica nu te mântuiești pentru că ești fără pată, și reușești sa faci foarte bine lucrurile.
Ci te mântuiești pentru că Cineva continuă să te iubească cu toată mizeria ta! Te iubește Dumnezeu, cu toate că ești un ticălos, cu toate că nu ai nimic al tău cu care te poți afișa, cu toată înfrângerea ta! Cineva te iubește în starea ta de a fi învins, în căderea ta – și continuă să te iubească în aceeași măsură. Este foarte important să înțelegem acest lucru! Însă, din păcate, s-a creat un climat de moralism și pietism care nu permite de multe ori membrilor Bisericii să se manifeste liber, să fie ei înșiși.
Dacă îi spun unui creștin din vremea noastră: „ești păcătos!”, va simți că îi aduc o ofensă, că îl ameninț. În timp ce, în tradiția Bisericii Ortodoxe, în Paterice părinții se numeau pe ei înșiși păcătoși: „sunt păcătos!”. Nu o spuneau dintr-o dispoziție psihologică și cu falsă smerenie. Simțeau aceasta cu toată ființa lor. Își cunoșteau limitele existențiale. În a spune că „sunt păcătos” nu găsesc o învinovățire de ordin moral, ci o mărturisire existențială.
Da, cunosc faptul că existența mea este limitată. Știu că nu sunt desăvârșit, știu că orice aș face și oricât de mult m-aș strădui, întotdeauna va exista înlăuntrul meu o imperfecțiune, o mare lipsă. Mărturisesc acest lucru. Acesta este păcatul: neputința mea existențială! Acest fapt nu ține de morală: dacă sunt un copil rău și nu unul bun. Lucrurile nu sunt atât de simple și superficiale. A spune că sunt păcătos nu reprezintă o învinovățire, ci un adevăr existențial, ontologic. Este ca și cum am afirma: „sunt muritor, am anumite limite!”. Iar acest lucru era de la sine înțeles în Biserica Ortodoxă primară. Nu se ascundeau să mărturisească acest lucru. De aceea, dacă citiți toate scrierile Părinților, în special Everghetinosul și Patericul, veți rămâne surprinși cu câtă ușurință își mărturiseau public patimile lor, nu se rușinau!
Părintele Haralambos Papadopoulos