În anul 1968, miercuri, in ajunul Înălțării Domnului, a venit spre închinare la Mănăstirea Sihăstria o bătrână din satul Pâraie, Comuna Mălini – Suceava. O chema Ioana Muscă. Această credincioasă a povestit Părintelui Cleopa cu lacrimi in ochi următoarele:
„Eu sunt născută în comuna Brăiești Fălticeni, în anul 1881. Dar m-am căsătorit în comuna Mălini, satul Pâraie. Bărbatul meu, Dumitru Gh. Muscă, era tare necredincios; nu mergea niciodată la biserică, nu se ruga, nu se mărturisea, nici nu făcea milostenie. Nu voia să mănânce nici măcar pasca sfințită, pe care o aduceam de Paști de la biserică. Așa trăind el, în timpul primului război mondial, s-a îmbolnăvit tare. Cu greu a primit să se spovedească. Apoi s-a și împărtășit iar după puțină vreme a murit. Am rămas văduvă și singură. La Brăiești mai aveam câțiva frați. Doi dintre ei erau tot așa de slabi în credință. Ștefan, deși avea femeia lui, trăia cu alte femei din sat, îl știau oamenii, dar el nu voia nici măcar să se spovedească. Pe urmă, a căzut grav bolnav la pat, s-a mărturisit la preot, s-a împărtășit, că era tare slăbit și îndată a murit.
Mai aveam și o soră, Elena, care a trăit 16 ani necununată cu un bărbat. Nici ea nu se spovedea. Odată s-a îmbolnăvit fără veste și a murit nemărturisită.
Acum, luna aceasta, mi s-a întâmplat un lucru înfricoșat. De obicei, nu mă culc până la miezul nopții. Stau și torc lână și cânepă de la oameni, că n-am cu ce trăi.
Odată, seara târziu, a început să mă fure somnul cu furca în mână. Atunci am lăsat furca și fusul pe pat, am îngenuncheat și mă rugam, așa, pe de rost, cu lampa aprinsă, că nu știu carte. M-am rugat și pentru sufletul bărbatului meu, să-l ierte Dumnezeu, așa cum fac întotdeauna.
Deodată, ușa de la sală, care era încuiată, se deschise singură. M-am speriat. Credeam că vine la mine o nepoată, fiica fetei mele, ca să doarmă cu mine. M-am dus și am încuiat ușa și am continuat să mă rog. După câteva minute iar se deschise singură ușa din sală. Cine face glume cu mine? mă întrebam. Am luat lampa în mână, m-am dus pe sală, m-am uitat, am strigat fata, dar nu era nimeni. Atunci am încuiat iarăși ușa, am pus un drug în verigile ușii, cum este la casele vechi, și am venit să-mi continui rugăciunea. Cum mă rugam în genunchi, aud iarăși ușa pe sală că se deschide singură, drugul cade jos și apare în prag un tânăr frumos…
– Nu te teme, mătușă Ioană, îmi zice el, știi cine sunt eu?
– Nu știu, am zis eu.
– Eu sunt îngerul păzitor al vieții tale. Eu te păzesc de tot răul. Așa-i că te-ai rugat lui Dumnezeu pentru sufletul bărbatului tău?
– Da, m-am rugat. Mă rog pentru el întotdeauna.
– Ai vrea să-l vezi unde este el acum?
– Aș vrea. Dar se poate, că este mort?
– Vino după mine!
Și nu știu cum m-am luat după acel tânăr, am ieșit pe sală, apoi prin spatele casei am dat în grădină. De acolo am ieșit într-un câmp care semăna cu țarina Mălinilor. Tânărul mergea înainte și eu după dânsul. Vedeam din loc în loc pomi, ogoare și câmp deschis. Deodată am dat de un râu foarte adânc, furios, cu apă tulbure, care curgea cu mare zgomot.
– Cum se cheamă râul acesta? , l-am întrebat eu. Parcă e pârâul Suha…
– Aceasta este „Apa tulburării”, mătușă Ioană. Trebuie să trecem dincolo.
– Dar cum să trecem, că nu văd decât o punte foarte îngustă. Mă tem să nu cad în prăpastia asta…
– Ține-te de mine, mătușă Ioană! Nu te teme, că nu cazi! Iată, eu merg înainte.
Am trecut dincolo, am mai mers așa pe un câmp și am dat de o altă apă foarte lină și limpede ca cristalul. Era mult mai îngustă.
– Cum se cheamă apa asta?, l-am întrebat pe tânăr.
– Asta se cheamă „Apa liniștii”, mătușă Ioană. Trebuie să trecem și peste ea. Dar pășim numaidecât dincolo, nu mai trebuie punte, că este îngustă.
După ce am trecut și apa aceasta, am mai mers pe câmp spre un munte. Parcă semăna cu muntele Suha, nu departe de Mălini. Apoi am văzut la marginea muntelui mai multe cuptoare de var, ce intrau sub munte. Fiecare cuptor avea capac de metal și câte doi oameni uriași, foarte fioroși, care păzeau cuptorul.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Drăceni, mi-a zis acel tânăr, unde se chinuiesc in foc oamenii din comună, care au murit in păcate.
Mergând pe lângă munte am dat de alte cuptoare, unde se chinuiesc cei ce au murit in păcate, din comuna Mălini.
– Aici se află și bărbatul tău și frații tăi, Ștefan și Elena, pentru că au trăit in păcate grele. Să căutăm cuptorul unde este bărbatul tău, Dumitru Gh. Muscă.
Ne oprim în fața unui cuptor mare. Îngerul se apropie de acei păzitori și le spune:
– Deschideți capacul cuptorului, ca să vadă mătușa Ioana unde se chinuie bărbatul ei!
Apoi aud un zgomot de lanțuri care trag în sus capacul, înăuntru vedeam oameni mulți arzând in văpaie de foc. Erau îmbrăcați în hainele lor, iar focul țâșnea prin haine și nu ardeau. Pe mulți dintre ei îi cunoșteam, că erau din comuna noastră, Mălini. Am cunoscut pe unul care a fost mulți ani cârciumar in sat. Erau și femei din sat.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Mălini, mi-a explicat tânărul. Printre ei am văzut niște oameni negri, cu furci în mâini care îi întorceau și îi pârjoleau in foc.
– Adu afară pe bărbatul mătușei Ioana, a poruncit tânărul către unul din acei negri.
Atunci cineva a luat cu furca de fier pe bărbatul meu și l-a aruncat ca pe un snop de grâu aprins în gura cuptorului. Era îmbrăcat in cojoc, cu ițari albi și căciulă pe cap, așa cum l-am îngropat, iar prin haine țâșneau flăcări verzui de foc. Cum m-a văzut bărbatul, m-a cunoscut și a început a striga la mine cu glas jalnic:
– Ioană, nu mă lăsa, Ioană Scoate-mă din focul acesta, că mă arde cumplit! Nu mă lăsa, că tare mă mai chinuiesc! Du-te la biserică și să plătești șapte rânduri de sărindare pentru mine… Apoi cineva l-a luat cu furca și l-a aruncat din nou in cuptor.
– Tot aici ard in foc și frații tăi, Ștefan și Elena, mi-a spus acel tânăr, arătându-mii în cuptor. Apoi mi-a zis:
– Mătușă Ioana, să dai șapte rânduri de sărindare la biserici pentru dânșii. După aceste slujbe, bărbatul tău, Dumitru, și fratele tău, Ștefan, vor ieși din acest foc și vor ajunge la lumină, căci înainte de moarte s-au spovedit. Iar sora ta, Elena, pentru că a murit nespovedită, nu va putea ieși de aici, dar chinurile ei mult se vor ușura.
Apoi acel tânăr a spus la cei doi păzitori:
– Sloboziți din nou capacul cuptorului! Și am auzit iarăși zgomot de lanțuri grele, care
se lăsau în jos parcă din cer și s-a închis capacul.
– Mătușă Ioana, du-te acum înapoi, că nu-ți este departe casa!
– Dar unde sunt eu aici, că nu cunosc locul?
– Lasă, că te însoțesc eu.
Mergeam după dânsul peste câmp, spre satul Pâraie. Dar n-am întâlnit acolo cele două râuri: „Apa liniștii” și „Apa tulburării”. Am ajuns în grădină în spatele casei mele, am intrat în sală și am ajuns în odaie.
– Mătușă Ioana, iată ai ajuns acasă!, și îndată a plecat tânărul, în clipa aceea m-am deșteptat ca din somn. M-am văzut în genunchi în odaia mea. Ușile erau amândouă deschise, iar printre uși am zărit spatele unui tânăr luminat, care a dispărut în întuneric. Era cam la miezul nopții. Lampa era încă aprinsă în casă. Atunci am început să mă închin cu lacrimi, că eram cuprinsă de frică pentru cele văzute. Apoi am luat lampa în mână, am încuiat pentru a treia oară ușa de la sală și am pus din nou drugul în ușă…”.
De asta am venit acum la sfintele mănăstiri, Părinte Cleopa, să dau șapte rânduri de sărindare, ca să scot din foc pe bărbatul și pe frații mei, căci am văzut că tare se mai chinuiesc acolo. Așa mi-a poruncit tânărul acela.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești