Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia.
În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se
întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La
fel şi acum.
Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.
Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte.
Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face
descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi…
(Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră
dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin
rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie
să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi
aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu
poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc.
Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să
rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la
pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o
mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine
harul.
Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se
fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe
Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce
aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu…
(Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul
nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte
prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă nu există
temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine.
Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru
Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul
are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să
mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.
Pocăinţa este un lucru foarte subţire.
Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul