Cei ce duc o viaţă păcătoasă cu voia lor, din iubire pentru păcat, cei ce cad în tot felul de păcate, şi cei ce socotesc o desfătare în viaţă desfrâul în feluritele lui chipuri şi orice altă călcare a poruncilor evanghelice sunt fiii diavolului, chiar de s-ar numi creştini, chiar de ar lua parte la anumite slujbe şi rânduieli bisericeşti, chiar de ar lua parte la Tainele Bisericii, care le sunt spre osândă. […]
Cei mai mari Sfinţi Părinţi socoteau pocăinţa singura lor lucrare. Dăruindu-se acestei lucrări, ei o sporeau din ce în ce mai mult întru sine, deoarece pocăinţa nu numai că spală păcatele, dar ascute vederea omului asupra lăuntrului său.
Când unele pete păcătoase se curăţesc prin pocăinţă de pe haina sufletească, dintr-odată ies la iveală alte pete, mai puţin grosolane, dar nu mai puţin însemnate, ce au stat până atunci neobservate din pricina vederii tulburi.
În sfârşit, pocăinţa îl înalţă pe lucrătorul ei la cele mai largi vederi duhovniceşti: ea descoperă înaintea lui propria lui cădere şi căderea întregii omeniri, pătimirea lui şi pătimirea întregii omeniri sub jugul stăpânitorului acestei lumi, minunata lucrare de răscumpărare şi celelalte taine, pe care cititorul să le cunoască din cercare.