. Postul se ține doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Omenește vorbind, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de revenit la simplitate și cumpătare.
Postul nu este un scop în sine, o încordare a voinței sau o testare a limitelor. Sigur, el este și un exercițiu de libertate.
Când ne propunem să postim, adică să disciplinăm toate simțurile noastre, să ne ținem mintea departe de atâta nor de influențe, atunci constatăm cât de (ne)liberi suntem. Conștientizăm că, de fapt, sunt multe lucruri care ne leagă de această lume și suferim de multe adicții, chiar dacă mai puțin vizibile ca, spre exemplu, alcoolismul.
Încât postul este un soi de luptă de eliberare a sufletului și a trupului de sub orice fel de putere străină. De altfel, postul ne și ajută să redevenim stăpâni peste viața noastră, peste trup și peste mintea noastră.
Dar, mai presus de toate, postul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu: eu postesc pentru că acesta este un mod de a mă conecta la dumnezeire, de a relaționa cu Dumnezeu. Ca și rugăciunea sau împlinirea altor precepte evanghelice, postul îmi deschide ușa Împărăției, ușa unei alte realități decât cea pământească (dar care o înglobează pe aceasta). Iar postul poate fi ținut doar dacă Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să-l țin, dacă Îl las pe El să-mi revigoreze puterile mele slăbite, pervertite chiar, de atâta „înlumire”.