Un mare nevoitor pustnic a fost întrebat, la un moment dat, cum poate trăi cu asemenea bucurie în suflet, cu atâta nădejde, de vreme ce se știe un păcătos. Pentru că se vedea că era plin de bucurie. Și el a răspuns:
„Când voi ajunge în fața lui Dumnezeu, El mă va întreba:
– Ai putut să mă iubești cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu tot gândul tău, cu toată tăria ta, cu toată viața ta?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nu, Doamne!
Hristos mă va întreba iarăși:
– Ai învățat măcar ce putea să te mântuiască pe tine? Ai citit cuvântul Meu și ai ascultat povățuirile sfinților?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!
La care Mântuitorul mă va întreba:
– Te-ai străduit să trăiești măcar cât de cât, cu puțină demnitate, măcar potrivit chemării tale de om?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!
Atunci, Domnul va privi cu milă la fața mea întristată, va pătrunde în inima mea înfrântă și-mi va zice:
– Ai fost bun într-un singur lucru: ai rămas sincer până la capăt. Intră întru odihna și întru bucuria mea!”
Pustnic anonim