Rugăciunea, această „maică a cugetărilor preaînțelepte” ne face mult bine

Rugăciunea, această „maică a cugetărilor preaînțelepte”, precum era numită în scrierile Sfântului Diadoh al Foticeii, este strâns legată în opera Sfântului Grigorie Palama de asceză și de post. Postul naște obișnuința iubirii poruncilor dumnezeiești, fiind oarecum „esența rugăciunii”, „calitatea” rugăciunii, precizează Sfântul Grigorie, citând pe Părinții din vechime.

Cel care vrea să se roage cu adevărat trebuie să lepede legătura cu lucrurile care se interpun între el și Dumnezeu, trebuie să se elibereze de pornirea păcătoasă a trupului și să nu mai fie rob al plăcerii. Pentru ca rugăciunea să sporească în sufletul lui, trebuie să facă în așa fel încât cugetarea la Dumnezeu să fie mai tare în interiorul lui decât mișcările rele ale patimilor din lumea gândurilor: „Până ce ne stăpânește împătimirea (de plăcere), nu putem gusta rugăciunea nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim fizic numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe”.

Sfântul Grigorie Palama reabilitează valoarea trupului în demersul ascetic, asigurându-ne că omul participă trup și suflet atât la păcat, cât și la virtute.

Orice păcat și orice virtute ajung să pervertească sau să transfigureze și trupul, nu doar sufletul. Precum plăcerea trupească înlănțuie atât trupul, cât și sufletul omului, nemailăsându-l să se înalţe la viața plăcută lui Dumnezeu, tot așa dulceața duhovnicească, rod al rugăciunii stăruitoare, înaripează către Domnul nu doar sufletul celui care se roagă, ci și trupul lui, făcându-l pe om cu adevărat duhovnicesc, împlinindu-se astfel în mod concret cuvintele evanghelice: „Cel ce se naște din Duh, duh este” (Ioan 3, 6). Îndumnezeirea omului prin har, chiar dacă se face prin intermediul sufletului, ea atinge concret și trupul, sfințindu-l și unindu-l cu lumina cea necreată a Dumnezeirii. Dovada acestui fapt, spune Sfântul Grigorie Palama, sunt moaștele făcătoare de minuni ale sfinților și negrăitele lucruri care se săvârșeșc în trupurile celor care au îmbrățișat pentru toată viața sfințita liniște sau isihie.

Practicând neîntrerupta rugăciune, omul ajunge să fie „împătimit” de virtute, căci nepătimirea, argumentează Sfântul Grigorie Palama, nu este omorârea laturii pătimitoare, ci transferarea ei de la cele mai rele la cele mai bune, scopul ultim al rugăciunii fiind să-l ridice pe om de pe pământ la cer și să-l înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, Celui ce se află mai presus de toate.
Sursa: ziarullumina

Filed under: RugaciuniTagged with: ,