În liniștea pustiului sau în vâltoarea marilor orașe, monahii au căutat un singur lucru – rugăciunea curată, adusă lui Dumnezeu. O rugăciune ce trecea dincolo de barierele personale, o rugăciune ce cuprindea lumea întreagă. Mijloacele prin care s-a încercat realizarea acestui obiectiv au fost numeroase: unii monahi trăiau în morminte sau în templele idolești părăsite, alții au ales uscăciunea deșertului, alții au trăit toată viața pe un stâlp… alții au trăit pe crengile unui copac!
Troparul Sfântului Cuvios David din Tesalonic, glasul al 8-lea:
Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte David, duhul tău.