Într-o zi, îmi istorisea un prieten, mă aflam în vizită la o familie. O femeie cu privirea blajină povestea celor din jur că o cunoscută a ei are o fetiţă bolnavă; suferinţa ei este ascunsă şi nici un doctor nu i-o poate afla.
Fetiţa se topeşte pe zi ce trece fără dureri şi nimeni nu o poate ajuta cu nimic. Mama ei plânge pe ascuns, tatăl ei e trist, iar lumea care o cunoştea spunea cu lacrimi în ochi: „Sărmana Marta e bolnavă”.
Adeseori Marta întreba pe mama ei: „Ce am eu, mamă dragă?” Şi doamna care povestea, întreba pe cei din jur:
— Ce credeţi că se va întâmpla cu fetiţa aceasta?
Eu am tăcut, cutremurat de un fior de milă. Am simţit atunci că iubesc cu adâncă putere pe fetiţa aceea necunoscută mie. Când am plecat se înnoptase; cerul era plin de stele şi eu simţit nevoia, dintr-o dată, de o singurătate desăvârşită, ca pentru a da cu ochii de Dumnezeu.
MAI POȚI CITI ȘI PILDA Urmele lui Dumnezeu pe nisip
Cum vremea era frumoasă am ieşit spre câmp. Călcând pe iarbă, mi se părea că plutesc şi gândindu-mă la fetiţa bolnavă, auzii limpede în cugetul meu: „Ce pot face eu pentru ea?”
Privii către cer. Deodată simţii o răcoare binefăcătoare şi parcă puterea nevăzută a lui Dumnezeu îmi şoptea:
— Să te rogi cu putere şi căldură pentru ea!
Aşa am auzit, rar şi clar, cuvânt cu cuvânt. Inundat de o iubire negrăită, căzui în genunchi şoptind: „Mă rog pentru Marta!”
Din noaptea aceea, de fiecare dată când mă rugam, în rugăciunea mea ceream de la Dumnezeu şi sănătate pentru Marta. Să te rogi pentru o fiinţă pe care tu nu o cunoşti!
Niciodată n-aş fi crezut că poate fi pe lumea aceasta o faptă mai dezinteresată ca aceasta: să te rogi pentru cineva pe care nici măcar nu-l cunoşti. Sufletul ţi se umple de o căldură şi lumină, cu neputinţă de a le descrie. Şi m-am rugat mereu.
Şi iată că în altă zi, întâmplarea mă duse în casa unui alt prieten de-al meu. Nu cunoşteam toată lumea de acolo şi de aceea stăteam mai retras într-un birou, gândind şi la fetiţa mea Marta, pe care sufletul o simţea cu putere.
Priveam spre forfotul de lume din camerele vecine, când veni spre biroul meu o fetiţă vioaie, îmbrăcată în alb şi cu privirea cercetătoare. Când îi văzui privirea avui o cutremurare: aceasta trebuie să fie Marta! Sigur că e ea!
O chemai şi veni voioasă.
— Tu nu eşti Marta?
Ea mă privi cu mirare, dar liniştită:
— Da, eu sunt Marta.
— Acuma eşti bine, sănătoasă?
— Da, acum sunt sănătoasă, sunt foarte bine.
— Bravo, foarte bine apăsai eu cu adâncă mulţumire.
Fetiţa se uită la mine cu o privire întrebătoare şi-mi zise repede:
— De unde mă cunoşti?
— Rămăsei încurcat.
— Eu? Nu te cunosc dar… dar… te cunosc… O pasăre albă, care se cheamă Pasărea Domnului, mi-a spus că ai fost bolnavă şi că acuma te-ai făcut bine!
MAI POȚI CITI ȘI Rugăciunea preotului să fie împreună cu a voastră, şi atunci Dumnezeu face minuni
Fetiţa râse fericită şi plecă în salon.
Eu, cu lacrimi calde, în acel birou, nevăzut de nimeni, am mulţumit lui Dumnezeu pentru marea Lui bunătate.
Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016