Cei ce vor să se mântuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osândească greșalele frațior și ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greșeala altora să se înțelepțească și, nedefăimând pe cel greșit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzând pe fratele său păcătuind, suspina zicând: „Vai mie, ticălosul!
Astăzi greșește acesta, iar mâine cu adevărat eu”. Vezi întărire? Vezi fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osândirea fratelui său? Că zicând, căci cu adevărat și eu mâine voi cădea, și-a luat lui și frică și grijă spre cele ce putea să greșească.
Și așa a scăpat de a osândi pe vecin! Și n-a stătut acolo cu cuvântul, ci și pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, căci a adăugat zicând:Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi”.
Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osânda vecinului, ci și pe sine s-a smerit desăvârșit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însă, ticăloșii, cu defăimare osândim pe fratele nostru și-l socotim cu totul pierdut, și de orice vedem sau auzim sau gândim ne scârbim.
Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întâlnim și pe alt frate și-l smintim, povestindu-i și lui că aceasta sau aceea s-a întâmplat; îl stricăm și pe acela, vărsând și în inima lui otravă, netemându-ne de cel cea zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!”.