Sufletul trăieşte pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile frumoase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte sufletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfătează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.
Iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de cădere părintele nostru Adam. Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul e bucuros că e mai rău decât toţi.
Tu zici: „Viaţa mea e amară”. Dar eu îţi voi spune sau degrabă Domnul Însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune.”
Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri. Aşa se cufundă întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna? Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta. Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului. Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască. Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
(Cuviosul Siluan Atonitul, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”)