Fericitul Augustin afirma: Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până ce-și va afla odihna întru Tine, dar această căutare nu își poate găsi răspunsul în universul materiei, al gândului autolimitant sau al închipuirilor omenești. Doar Cel coborât din cer are puterea de a ne înălța și pe noi la cer. Acceptarea Lui ca realitate concretă a existenței noastre personale ne umple viața de sens la fel cum privirea spre șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustiu, umplea de zile viața celor mușcați de șerpii veninoși. Cât de reconfortant este să știi că ești iubit, că Cel ce a zidit lumea te-a prețuit în așa măsură, încât S-a jertfit pe Sine pentru tine! Când vom înțelege că în bunătatea Lui nu ne-a creat pentru a-I purta noi Crucea Sa, ci S-a smerit purtându-ne-o El nouă, pentru ca prin pogorârea Sa să facă posibilă înălțarea noastră? De altfel, Apostolul iubirii dumnezeiești ne mărturisea: În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (I In. 4, 10).
Suntem datori să ne purtăm crucea propriei existențe fără cârtire și fără a ne lăsa pradă deznădăjduirii. În bunătatea Sa, Părintele nostru Cel ceresc ne-a hărăzit pe acest pământ o viață cu greutăți doar pe măsura talanților pe care deja i-am primit și a harului pe care îl putem dobândi. Prin Crucea Sa ne-a dat putere și har, dar tot prin cruce, a fiecăruia dintre noi, ne va cântări în ziua înfricoșătoarei ju¬decăți. În orice inerent moment de dificultate, să ne mângâiem cu gândul că omul își poartă crucea sa ajutat de Hristos. Iar El întotdeauna va apuca de capătul cel greu. Nimeni nu cade zdrobit de povara propriei cruci câtă vreme Maica Domnului și toți sfinții aleargă grabnic spre ajutor a¬tunci când îi chemăm. Să ne deschidem mintea și să înțe¬le¬gem așadar că tăria noastră nu vine din noi sau din această lume, ci se pogoară de la Cel care ne-a iubit mai înainte de a ne fi zidit, de la Cel care ne-a făcut pe noi, nevrednicii, părtași biruinței Sale asupra morții.
Să acceptăm, pentru început prin credință, iar apoi din grabnică și personală încredințare că dimensiunea care împlinește exis¬tența noastră o reprezintă relația vie cu Dumnezeu. Cel care înțelege acest lucru capătă o perspectivă nouă asupra lumii și a propriei sale existențe. Atunci Crucea se preschimbă din simbol al suferinței personale în mijloc al ridicării la măsura lui Hristos. Doar din El se revarsă în sufletele noastre apa vieții celei veșnice, care adapă sămânța Împărăției cerurilor, a celei aflate înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Doar atunci vom putea gusta din roadele cele dulci ale asemănării noastre cu Dumnezeu Însuși.